Categorisit la Uncategorized — hitchhicking @ 3:56 pm
Nici despre Neel (cel care nu este El), nici despre stimabilul profesor Raveica, cel ce provoca spasme intelectuale iaşioţilor pilosopi, cu bastonul său căpătuit în argint, nu este vorba aici. Imaginea aiasta:
ie o însemnare găsită în tentativa nereuşită de a-mi recupera certificatul de naştere de pe undeva. În ea se poate vedea o încercare de autoportret, ca titlu având: “Neelu sucks big time” şi “sugi pula Raveica” şi o notă de subsol, subsolul autoportretului, ce ne spune: “metatron e om rău“.
Neamintindu-mi absolut nicio circumstanţă a producerii cestui docoment, şi vâzând după grafia kanji-urilor că ieram relativ sober, am scormonit în curul gugăluluia şi în final, am tăiat misteriosul enigm, şi găsindu-l aici şi aici.
問余何意棲碧山
笑而不答心自閑
桃花流水杳然去
別有天地非人間
Dō iu ki de yamaoku ni sumu? to ore ni kiku kara
Nikoniko mono de aisatsu mo senu gurumi, kokoro ga shizen to hima da
Momo no hana ga nagare e chitte, tōku e iku tokoro
Betsu na sekai ga atte, ukiyo to wa chigatta mono sa
“What’s the deal with living so deep in the mountains?” they ask me
I beam but don’t even answer; my soul is naturally free
Peach blossoms scatter onto the stream; into the distance they go
There is another world, unlike this floating one we know
Aşadară, ie un poiam al faimosului beţivan, Li Po, favoritul, printre alţii, musiuului Pound alias Ezra. Un poiam numit 答山中人 adică “Răspuns munte mijloc om” sau mai pe înţelesul nostru, “Răspunzând cuiva-n adânc de munte”
Traducerile îs pe cât de bune pot hi limbile noastre (iar limba mea ie bună, mm şi rabbitul pot confirma). Totuşi: yamaoku (山奥) mă duce tutafoa la Basho cu al său Oku no Hosomichi, unde OKU înseamnă deopotrivă: inimă, ascuns adânc, interior. (ekizan-ul, 碧山 din textul original)
Aşa că iaca:
“De ce-ţi porţi inima ascuns adânc în munte?”, m-a întrebat
Am zâmbit încet, fără răspuns; inima liniştită hurducăind leneş,
Flori de piersic cădeau în pârâu şi se pierdeau în depărtare…
Lumea asta de vis nu-i singura; o alta, cu siguranţă,
e pe undeva.
Ie destul de nasol să traducţionezi japonaisul şi să-mi bag pula în chinese. De exemplu, ultimul viers zice aşa:
“Diferită lume este, de cea plutitoare difera lucru intr-adevar (cu siguranţă)”
Carevasăzicătelea, ie plin domle de lumi p.acilea. Din nefericire, singurele lumi de carele avem cognoscienţă sunt alea ale noastre, ale cuvintelor şi gândurilor noastre. Mă întreb dacă un cretin, un imbecil are nostalgii din astea, paradisuri pierdute pe care.ar vrea să le tango-ere. Adică să le-atingă.
De asta poate oamenii s-apucă să făcătăluiască lucruri comme ca: CODEX SERAPHINIANUS
Cu siguranţă un fragment care-i va încânta pe susţinătorii campaniei anti-neagoe şi care-l va duce la infarct pe genialul papagal Horvath:
“Mergeam cu Art pe mijlocul şoselei. Vreme de căcat nici o curvă la orizont maşina bine chitită o lăsasem înafara oraşului. Art era un individ îndesat cu maxilare de boxeur si cu o privire strălucitoare. Mintea în schimb îi era mai puţin strălucitoare. Ieşit de la fără lacăt, îşi căpătase numele, Art, în ospiciu. Fusese achitat la proces şi închis într-o şandrama de nebuni. Prins violând al 6lea copil anul acela, iniţial tanti cu ştreangu îi făcea cu ochiu, însă un avocat bun la suflet reuşise să-i obţină mental defazationu.
În seara aia de căcat tocmai fugise la marea măiestrie. Probabil se dăduse alarma.
-Bă, io zic să mergem la futut, mîrîi Art.
-Unde pula mea la ora asta. Ai ceva parale?
-Am o pulă. Mi-au luat tot la început.
-Să te fut. Ce căcat facem acuma?
Art îşi pleacă fruntea.
Povestea lui e simplă. Ta-su era poponar. Obişnuia să i-o tragă aproape în fiecare seară. La 12 ani, Art avea un cur de 45 de ani, maro, scofâlcit şi mai ales, un cur care puţea înfiorător. De câteva ori încercase să se ascundă de taică-su. De fiecare dată când îl găsea, ăla lua un ac de cusut saci de rafie şi-l înţepa punctual, de 15 ori în fiecare bucă. I-am văzut curu odată, chiar în seara în care reuşise să fugă de-acasă. Era căscat de la futut şi înţepat. Arăta ca un imens plici de omorît muşte. Un plici roşu, cu o gaură maro plină de slobozu lu tacsu, învelit în chiloţi gri-rupţi. Atunci o fost prima şi ultima dată când mi s-a făcut milă de el.
-Auzi…
-Aud.
-Ce-ar fi să mergem s-o futem pe maică-mea?
Mă gândesc. Mă-sa e o ştoarfă bătrână, da nu din cauza lu tacsu. Aşa e ea.
-Bă da tu vrei?
-Da cum, dă-o-n chizda măsii de muistă.
Afară începe să plouă. Şi mai de căcat.
-Bine, hai.
Mergem amândoi, iar deasupra noastră o muie de căcat de ploaie. Să-mi bag pula, şi-n mă-sa, şi-n Art.
Ajungem-
-Ia zi, îl întreb cum facem?
-Hai să vedem unde-i vaca.
Ne tupilăm ca bazaţii. Mă-sa citeşte o revistă pentru curve în bucătărie. Spală rufe. Nu ea, ea aproape nici pe pulă nu pune mâna de putoare ce-i. Maşina de spălat spală rufe. Ea stă rezemată de maşină.
Hmm…să-mi bag pula, e încă bună ştorfetul.
-Art, câţi ani are mă-ta mă?
-De unde pula mea să ştiu
-Cum facem?
Art se gândeşte. Asta poate dura mult.
-Intru io repede şi-i fut una în cap cu muia aia de carte de bucate.
-Nu merge. Tre să-i dai cu ceva mai tare. Altfel n-are nici pe dracu.
-Cu ce?
Ne holbăm curioşi pe fereastră. Vaca stă cu spatele la noi. Să-mi bag pula, mi se scoală. Curvetei i se vede o ţîţă când se întoarce.
-Ăi, hai că intru eu şi-i fut un cap în gură şi pe urmă de-abia îi fut muia cu cartea de bucate.
Art dă din cap.
-Ţi s-o sculat?
-Ăhă.
-Hai, şi să nu te caci pe tine, în pula mea….
Mă-sa apucă să se întoarcă, da mă vede numai pe mine, şi asta doar pt o fracţiune de secundă, că pe urmă-i plină de sânge ca o scroafă. Stau şi mă uit la ea, Începe să urle. Un genunchi în plex şi vaca e pe jos, scormonind după aer. Păşesc peste ea, iau cartea de bucate şi gravitaţia rezolvă restul. A tăcut muia.
Respirăm amândoi greu. Sîntem noi pizdoşi, da ne bate oleacă inima.
-Ia….vezi dacă respiră cotoarba şi dacă nu, bagă aer.
Art îşi masează ştromeletele, dar se conformează
-Respiră, dă-o-n morţii măsii că e obişnuită…
-Hai, mai las-o, hai să sugem o bere rapid.
-Dacă n-o fi supt căcănara tot…
Găsim un pachet de bere înfipt în frigider. O terminăm rapid pe prima.
-Eu mă duc, că-s nefutut de 2 luni.
-Câineşte?
-Ca câinii, încuviinţează Art, doar în cur îi place.
Îi rupe chiloţii. E bună pizda. Puţină celulită pe coapse şi nişte ţîţe nu foarte lăsate. Art i.o vâră rapid. Ştoarfa se trezeşte, nu prea ştie ce se întâmplă, da-i place…îşi duce mâna la gură şi muşcă, probabil ca să nu ţipe.
Încep să mă plictisesc. Art i-o propteşte peste tot de vreun sfert de oră.
-Băăă, termină-te odată în pula mea….
-Hacu…acu
Trec zece minute. Art i-o dă la muie. Îmi trag o labă scurtă.
Art termină. Mă-sa tot nu vede nimic; are sânge închegat pe pleoape. Art rămâne cu pula bleagă şi cu capu lu mă-sa în mână, ţinut de păr.
-O fuţi? mă intreabă.
-Căcat, mi-am tras o labă, e mai mişto aşa.
Art rămâne în aceeaşi poziţie.
-Ce faci, zic.
-Păi ce facem acu?
-Plecăm?
-Nu ştiu….mai stăm un pic şi i-o mai dăm odată?
-Nu, hai s-o pizdim d-aci.
Art o dă rapid cu capu de maşina de spălat.
-Hai.
-Nu încă. Vezi de are puls curva.
-Ce să aibă?
- Vezi dacă trăieşte, în pula mea.
Art se apleacă şi vede.
-Da, ţi-am zis, e rezistent ştorfetul.
-Na, păi hai atunci.
Afară plouă şi mai tare. Băgăm un joint.
-Băi pulă, cam în vreo doo trei zile te prind ăştia.
Art dă din cap. Ştie.
-Asta e.
Ce morţii măsii să-i zic? I-aş zice ceva.
-Auzi, ţie îţi plăcea să fuţi copchii?
-Ăhăă…, Art ridică privirea interesat brusc
-Asta e bine.
Mergem amândoi ca vacile plin ploaie. Mergem până la capătul nopţii ca vacile.”
Kawaoe Tama e un scriitor aproape necunoscut, un fel de Neagoe cu ochii migdalaţi.
I saw the best minds of my generation destroyed by madness, starving hysterical naked,
dragging themselves through the negro streets at dawn looking for an angry fix;
…terfelite acid-topite de mirosul şi duhoarea gândurilor ieşite din pizdele şi pulile micilor gândăcei de bucătărie, sceleraţi sau doar dizgraţioşi ca un clown deghizat într-un căcat,
…care, însetaţi de cunoaştere şi cultură, nu nimeresc în tot deşertul româniei decât oaza Muii, iar foamea nu-i duce decât la regurgitare,
…care urlă, dar nu cu urletul adevărat ci cu urletul coioţilor futuţi de soarta necruţătoare a pustiurilor americane,
…mici lepădături imunde trăind clipa de glorie a unei lăbi publice înainte de dezmembrarea totală în uitarea şi coşmarul Istoriei,
…canis latrans cu blana îndoită ca o tablă de trabant de şuturile raţiunii, invizibile şi ne-simţite pentru ei,
…care aplaudă şi se aplaudă între ei cu bucuria tâmpă şi prematur senilă a unei învăţătoare retardate de grădiniţă,
…care jonglează cuvintele şi ideile, însă mâinile abile nu ţin loc de creier,
…care sunt entusiasmaţi, extaziaţi, exaltaţi de ideile morale scrise cu majuscule dar care în singurătate sunt futuţi de minusculele probleme ale privitului în oglindă,
…libărci cu mintea prăfuită ce n-ar ezita să-şi bage un sconcs în cur dacă asta ar putea contribui la scârba organică ce-o provoacă,
…muişti ce visează ponei nazişti pentru a nu se sinucide altfel,
…vaci celulitice şi cu rezerve masive de hibernare pe sinapse ce ştiu totul despre artă, filosofie, morală şi cum se face o labă perfectă cu un singur deget,
…hipopotami ce editează ştiri televizate, dar uită că au elefantiazis estetic,
…piţipoance chic-culte ce nu vor să sugă pula şi vor să se îndrăgostească însă nu le reuşeşte nici una,
You said: “I’ll go to another country, go to another shore,
find another city better than this one.
Whatever I try to do is fated to turn out wrong
and my heart -like something dead- lies buried.
How long can I let my mind moulder in this place?
Wherever I turn, wherever I look,
I see the black ruins of my life, here,
where I’ve spent so many years, wasted them, destroyed them totally.”
You won’t find a new country, won’t find another shore.
This city will always pursue you.
You’ll walk the same streets, grow old
in the same neighbourhoods, turn grey in these same houses.
You’ll always end up in this city. Don’t hope for things elsewhere:
there’s no ship for you, there’s no road.
Now that you’ve wasted your life here, in this small corner,
you’ve destroyed it everywhere in the world.
Individul cu animalele fermatice şi alienate din 1984 redactează un jurnal ce acoperă periodul 1938-50. Cum ar veni, o fantomă cu blog. Indivizii carele i-au înfiinţaturat şi premiul ce-i poartă numele s-au gândit să-i publice jurnalul as blog entries.
Aşadar, până în anno domini 2019 or 2020 poţi arunca câte-o geană pe blogul fantomei.
George Orwell started keeping a diary on August 9, 1938, and maintained it on a more or less daily basis till shortly before his death in 1950. Now the trustees for the Orwell Prize have decided, 70 years after his first entry, to post the diaries on the internet, a day at a time, an enterprise that should therefore continue till 2019 or 2020.
Impatient readers don’t, of course, have to wait so long. The diaries have already been published in the 20-volume Complete Works, edited by Peter Davison, while excerpts from his wartime diary were included in the four-volume Collected Essays, Journalism and Letters, edited by Sonia Orwell and Ian Angus, first published by Secker & Warburg in 1968, and then by Penguin two years later.
Dimineaţă. Subsol. O mulţime redusă de pitzi jurnaliste cu leptoapele pre pulpe pulpa pulpe. Unele bune.
Ratez dezastruos ocazia de a mă aşeza lângă o pulpa-pulpae. Mă aşez lângă o bătrânică. Musiu Pata începe să vorbăluiască. Mă străduiesc să-mi concentraţionez restul de neuroni pe discursul lui, asta în timp ce globii mei oculari se concentraţionează constant asupra vulpiţei roşii din stânga. Cu ocazia aiasta îi aflu şi numele: Andra Matzol, antropolog. Uh, antropologia ie o scientia fooooarte interesantă:
Vorbesc, pe rând, Patapievici, Corina Şuteu, Dan Perjovschi, Cezar Paul Bădescu. Nimic senzaţional. Un domn mai solid la corp şi creier subliniază faptul că uluitoarea comisie a parlamentului, de anchetare (sic! ….cu lămpi în faţă?) a ICR-ului este binevenită. În felul acesta, spune musiu-solidul, vom avea un document real în mână, o măsură reală de a judeca aberaţiile.
Patapievici vorbeşte. Uneori râde, probabil nonstop uimit de monstruozităţile gânditureşti carele i se înfăţişează.
De pildă, designul de reclamă Eugenia-expirată anterevoluţionară posedat de obiectiva şi culturala tabloidă, New York Magazin:
Patapievici se apucă de dat cu neuronu în stânga şi-n dreapta. Dezminte în bloc toate cretinătăţile: “Toate acuzaţiile sunt false. Scandalul a pornit de la…NIMIC”. Toate astea le poţi vizualiza-audita mai jos.
Cel mai interesant moment a fost acela al grasului. Un gras ce bătea lejer suta 20 de kintale, drapat în negru complet, a intrat pe la trei sfertul conferinţei, a aşteptat câteva clipe şi a pus o singură întrebare. Lui Patapievici, desigur:
De ce au fost invitaţi în Germania cei doi colaboratori ai securităţii pe banii publici? (obsesia asta cu banii publici e fascinantă la un popor lipsit de identitate)
Patapievici, deşi mentionează că nu acesta este subiectul conferinţei, îi răspunde. Deutchlanderii l-au cerut pe Antohi şi Hoisie, fiind conştienţi de trecutul acestora. Mai departe, grasul a notat conştiincios pe o hârtie. La sfârşit, din întâmplare am mers în urma lui o perioadă. A vorbit la telefon gesticulând nervos. Ceva nu i-o fi convenit. Era foarte gras şi în cele din urmă l-am depăşit. Cred că era un simpatizant.
Ceea ce mi se pare mai fascinant este incredibilul non-in-ne-profesionalism al Antenei 3. După conferinţa de presă, de la 17 la 18, Antena 3 îşi reuneşte copiii de aur, recte Dana Grecu, inteligenta prezentatoare cu creer adamantino-diamantat, marele Bădin, again marele scriitor Buzura, Augustin şi R. Tudor, un român carele nu se recunoaşte în expoziţie şi care emite judecăţi de genul:
….bunul simţ nu are gust……nimeni nu poate să facă ce-l taie capul…
Dana Adamantina îl întreabă, socratic: De ce oare s-a băgat Patapievici în expoziţia asta? R. Tudor răspunde cu siguranţă: Din PROSTIE.
Pe situl Antenei 3, pe lângă deformările uzuale, apar şi contradicţii. De pildă, pe această pagină, chiar în capul ei, atenţii observatori ai mersului culturii spun:
Patapievici: Poneiul cu zvastică are valoare artistică. Nu este nici sinagogă, nici casă de evreu (07 08 2008
În schimb, aici, declaraţia e…interpretată altfel:
Conform acuzaţiilor, acest ponei ar trebui să fie ori o sinagogă, ori o casă evreiască
Deci, poneiul ie sau nu sinagogă sau casă evreiească? Bădin nu se lasă nici el, spunând că Şuşara ar fi spus că cei care au streetartuizat expoziţia ar fi nişte derbedei. Şuşara nu a spus aşa ceva. Şuşara a venit astăzi la conferinţă şi a fost de acord cu Patapievici în mai toate punctele, apreciind totuşi că ar trebui să existe o dezbatere principială asupra valorii artistice a expoziţiei. Deci Bădin mănâncă materie maronie.
Şi bagă. Şi dă-i. Şi luptă.
Per total, plictisitor. Nici unul/a dintre căţeii viguroşi şi persistenţi în ubicuă lipsă neuronală şi de common sens ce latră de zor în spaţiul virtual nu a venit să arunce vreun ochi. Sau poate nu doreau să se lămurească ce-i aia, domle, cultura stradală….ăăăă…aia cu nesimţiţi ăi derbedei şi aurolaci care mâzgâlesc…
Unde-ai fost Georgescule, tu, bravul iniţiator al unei petiţii pentru demiterea lui Patapievici, lipsită de orice valoare legală şi morală? Unde ţi-a fost consoarta de tristă şi veşnică amintire, poeta renascentisto-păşunistă Maria Barbu, această hydră hâdă cu multiple capete gorgonale ce-şi latră mieunat imbecilitatea?
Unde-au fost toată şatra de vajnici apărători ai dreptăţii şi culturii, în frunte cu dezgustătorul Iliescu Ion care, tocmai el, s-a găsit să mai înfiereze odată grupul elitiştilor civici:
Toata stima pentru prestatia domnului Andrei Badin.si pentru initiativa si pertinenta pe care a avut-o In legatura cu aceasta problema.
….emiţând aceleaşi tâmpenii cu autosesizarea poliţiei americanische:
….Incercarea de justificare a organizatorilor expozitiei prin obtuzitatea si lipsa de cultura a celor de la New York Magazine nu cred ca este potrivita. Faptul ca pana si politia din New York s-a sesizat, iar organizatiile comunitatilor evreiesti si-au exprimat surprinderea si dezaprobarea este graitor!
No, iaca pics de la prea minunata şi trista conferinţă (tristă deoarece a fost nevoie de ea, de existenţa ei)
Şi iaca şi câteva fragmente video (nu am reuşit să menţin camera deasupra capului prea multă vreme, pentru că domnii obiectivi de la antena 3 obiectivau chiar în faţa mea):
De când mă uitam extaziatofanatic la giarmuşianul Coffee and Cigarettes am avut impresia că Iggy Pop şi Leonard Cohen au ceva în comun. Astăzi, beînd limonadă şi uitându-mă inexpresiv la monitor, am descoperit ce au în comun:
I visited Iggy in the studio. Somebody showed us a clipping with a personal ad, a young woman looking for ‘a man with the mind of Leonard Cohen and the body of Iggy Pop.’ We wrote a polite letter suggesting we meet sometime, both signed it and placed my telephone number under it. The girl answered. Unfortunately, her only interest was in leading profound conversations.
Ie foarte frumos şi poietic happeningu ăsta. La o a doua aruncare a ocheanului, devine mai problematic. Cel puţin pentru bardul with a golden voice.
Făcând abstracţie de finalul dezastruos, motivele pentru care Iggy Pop a acceptat să-l acompanieze pe Cohen la questa blind-folded semi-double date nu sunt greu de depistat. Dorea, bineînţeles, să o întrebe cum îşi permite să îl jignească în halu ăsta, insinuând că el ar fi doar un obiect sexual.
În schimb, motivele pentru care Leonard Cohen şi-a trambalat cele jdemiliarde de octave ale vocii sale la respectiva întâlnire sunt oarecum imprecise.
Singura variantă ce stă în picioruşe ie asta: conştient de faptul că profundele conversaţii pot teleporta specimenele feminine din pub în pat, dorea să-şi dovedească încă odată că supremaţia spiritului asupra materiei, supremaţie negată cu voioşie de Marx, încă de la începutul Capitalului. Implicit, Cohen ne mărturiseşte că nici el, nici Pop nu au ajuns la concluzii satisfăcătoare regarding this.
Aşadar, din aistea chestiuni doo concluziuni posibile pot fi trase de păr:
1. Pe planeta Terra mai trăieşte probabil una dintre cele mai tâmpite femei din lume. Cea care a preferat să poarte discuţii în loc să şi-o tragă cu Iggy Pop sau Leonard Cohen sau cu Iggy Pop şi Leonard Cohen.
2. Leonard Cohen nu doreşte să ne povestească momentele fascinante petrecute de el şi de Iggy Pop în compania intimă a unei domnişoare.
Mai jos, cele doo preafrumoase exemplare masculine, care de fapt sunt una şi aceeaşi persoană, spre uzul şi folosinţa tuturor femelelor într-o ureche carele doresc de obicei lucruri imposibile. Iată-l, doamnelor pe….Iggy Leonaaaaard Cohen Pooooooop!!!
Am primit de la sursele noastre secrete o informaţie extrem de neliniştitoare: Mihnea Georgescu întreprinde lucruri de o maleficitate teribilă! Împreună cu POETA!MARIA!BARBU! el încearcă destabilizarea industriei viermilor de mătase şi plănuieşte în secret să distrugă Grupul Intelectualilor refugiat pe Alfa Centauri încă din anul 2010, imediat după ce faimoasa sa petiţie a avut ca rezultat condamnarea la moarte a intelectualului HR PATAPIEVICI.
Cu o ultimă sforţare disperată, Grupul Oamenilor cu 3 Degete face acum apel la dumneavostră! Nu lăsaţi forţele obscure şi obscurantiste să distrugă şi ultima redută a Mişcării AVEM MAI MULT DE 3 NEURONI!!!
Închisoarea, sau mai bine zis privarea de libertate posedează o mulţime de sensuri. Aberez acum doar despre unul dintre ele care spune că lipsa libertăţii, posibilitatea de a comunica doar cu un anumit număr de persoane duce la alienare, la decăderea treptată a individului.
Deci: ai intrat la bulău, ai belit pula. Să presupunem pentru un moment că toţi colegii tăi de încarcerare nu sunt xerox-uri după Prison Break şi că nu eşti într-atât dependent de coca i.v. încăt să-ţi pui curu la bătaie pt. a o obţine. În acest caz, ai mai beli pula? Răspunsul meu, ipotetic acum, real probabil în viitor, este că da.
Încarcerarea este, într-adevăr privarea de libertate. Acest lucru înseamnă că nu ai voie să depăşeşti limitele închisorii. Ţi se ia această libertate, care din acest moment nu mai este a ta. Îţi rămân alte libertăţi.
A nu avea voie să părăseşti limitele închisorii înseamnă că SPAŢIUL în care-ţi este permis să te deplasezi îţi este restrâns. Restrâns şi în acelaşi timp, fixat de reguli şi atent delimitat. Odată cu privarea de libertatea ORICĂRUI SPAŢIU, ţi se dă libertatea de a folosi un ANUMIT spaţiu. Controlul psihologic al deţinuţilor este desigur important, însă vine după controlul spaţiului posedat de aceştia.
Probabil de aceea, în cazul ciomăgelilor colective sau nu, gardienii shoot to kill. Spaţiul incontrolabil provoacă nervozitate.
Lucrurile menţioelucubrate mai susulea par banale tautologii. De fapt, recitind, sunt. Foucault dezvoltă tautologiile aiestea, într-o manieră mai sintetică. El spune cam aşa: în unele cazuri, extrema privare de libertate, în închisori şi ospicii, a dus la o îmbunătăţire a situaţiunii psihice şi morale a indivizilor. Explică acest lucru prin faptul că adevărul, norma unei anumite perioade din dezvoltarea unei societăţi este creat prin puterea instituţiilor de a controla spaţiul de mişcare al oamenilor. Spaţiul fizic şi cel mental.
Într-un interviu menţionează şi chestia asta:
Mă bucur de faptul că unii oameni mă consideră a fi un pericol pentru cultură în general şi pentru sănătatea intelectuală a studenţilor mei. Aceasta îmi confirmă faptul că am reuşit să separ, din păcate prea puţin, anumite spaţii până acum amalgamate şi în acelaşi timp, să ofer acces la alte spaţii.
M-a frapat această frază. Referitor la scandalul avec le Pata&Co, avec le mîrşava şi indecenta expoziţie. Cred că cineva care începe să-şi pună probleme de sănătate, când începe să se gândească la SĂNĂTATE (În sensul fizic) când vine vorba de chestiuni ce ţin de intelect şi cultură, înseamnă că există o problemă destul de mare pre undeva. Iar spaţiul virtual, fiind cel mai impersonal, alienat şi alienant, a devenit spaţiul preferat de acţiune al cuvintelor: o imensă închisoare, în care toţi sunt liberi.
Un Chant d’Amour is French writer Jean Genet’s only film, which he directed in 1950. Because of its explicit (though artistically presented) homosexual content (deci interzis homofobilor), the 26-minute movie was long banned and was also disowned by Genet later in his life.
The plot is set in a French prison, where a prison guard takes voyeuristic pleasure in observing the prisoners perform masturbatory sexual acts. In two adjacent cells, there are an older Algerian-looking man and a handsome convict in his twenties. The older man is in love with the younger one, rubbing himself against the wall and sharing his cigarette smoke with his beloved through a straw.
The prison guard, apparently jealous of the prisoner’s relationship, enters the older convict’s cell, beats him, and makes him suck on his gun in an unmistakably sexual fashion. But the inmate drifts off into a fantasy where he and his object of desire roam the countryside. In the final scene it becomes clear that the guard’s power is no match for the intensity of attraction between the prisoners, even though their relationship is not consummated.
Genet does not use sound in his film, forcing the viewer to completely focus on closeups of faces, armpits, and semi-erect penises. Originally produced as a porn movie of sorts, the film with its highly sexualized atmosphere has later been recognized as a formative factor for works such as the films by Andy Warhol.
“Demnitate” este o noţiune ce poate fi reprezentată de aproape toţi oamenii şi în aproape toate limbile. O definiţie pentru această atitudine, ar putea fi următoarea, extrem de paradoxală pentru subiectul acestui text:
Demnitatea este compusă din acele acţiuni morale pe care fiecare dintre noi le putem îndeplini, fără ca prin aceasta să devenim eroi sau sfinţi.
O definiţie, fără îndoială, lipsită de rigoarea logică a unei definiţii, dar în acelaşi timp o minimă definiţie “democrată”…..demnitatea ca semn al umanităţii, plauzibil a fi recunoscut pe chipurile TUTUROR oamenilor.
În acelaşi timp, simţul comun îndeamnă la considerarea demnităţii mai mult din punctul de vedere al individului, al cazului particular petrecut, noţiunea cuantificată universal “demnitate” fiind oarecum vagă. Dar simţul comun greşeşte câteodată.
În aceste zile, sunt la modă două dia…..două scand… două ce? Să le numim, să le invocăm deocamdată, cam la fel precum îşi invoca Socrate maniile la începutul dialogurilor, prin numele de “probleme”.
Sunt două probleme ce au însă în comun unii actori. Prima problemă este cea a incompatibilităţii statutului de colaborator (particula potrivită aici îmi pare greu decidabilă, colaboratorii au fost “ai” Securităţii sau “cu” Securitatea?) ai/cu Securitatea cu cel de funcţionar public şi/sau reprezentant oficial al României. A doua problemă este aceea a indecenţei şi insignifianţei expoziţiei “antisemite şi naziste” organizată de ICR. Personajul comun acestor două probleme este domnul Patapievici.
Prima problemă spune: este bine, moral, potrivit ca doi foşti colaboratori să reprezinte România la o şcoală de vară ergo pretutindeni? A doua problemă spune: Expoziţia ICR reprezintă România, prin exponatele sale?
A doua problemă este mult peste posibilităţile mele raţionale şi intelectuale, astfel încât mă voi rezuma la câteva remarci regarding prima abatere a gândului.
a. criteriile ICR nu discriminează politic; şi nici în vreun alt fel;
b. aceasta ŞI deoarece nu există cadrul legal;
c. germanii l-au solicitat pe Antohi;
Aici discuţia ar fi trebuit să se oprească. Sau să continue pe tema lustraţiei. Sau pe tema rezolvării acestei probleme în celelalte state postcomuniste (mereu ne face plăcere să vorbim despre alţii, nu?). Sau pe tema statului de drept (domnia legii, pentru păşunişti, sau Rechtsstaatlichkeit, pentru cei ce regretă că nu aparţin naţiei ghermane).
Însă discuţia nu se opreşte aici. Pe forumurile ataşate respectivelor texte din EVZ românii încep, într-o bună tradiţie ce porneşte de la Burebista (sic! apropo de Ilici), să comenteze. Românii încep să comenteze şi în acest spaţiu al blogurilor, idealistic dorit a fi al schimburilor de idei. Cu puţine excepţii (prin excepţie înţeleg discurs calm şi argumentat, pro-ul sau contra-ul necontând, comme dexemplu aici) românii comentează persoana lui Patapievici, realizările ICR, extrag fragmente (relevante, cu siguranţă doar cele relevante) din faimoasele Politice, comentează aspecte legate de tatăl patapievician, în general, comentează la obiect şi pertinent comme dabitudă.
Printre reacţiile, obiective, cum altfel?, se numără şi acestea: Raluca, Maria Barbu, Alandra, Petria, Scardanelli. De departe, cele mai scârboase (organic vorbind) texte aparţin Mariei Barbu şi lui Andrei Bădin. Aceste persoane confundă noţiunile, faptele, atitudinile într-un stil retoric aflat la limita sublunară a demagogiei (e adevărat, totuşi, demagogie pentru demagogie, că doar arta e infinit pură)
Se pare că toţi românii ce comentează viguros au interiorizat profund, la un banchet, spusele unui bătrân ironic ce vorbea despre iubire argumentând că aceasta nu este ea însăşi Frumosul şi Binele, ci lipsa acestora şi căutarea lor continuă, în Celălalt. Românii îşi caută, e drept, insistent şi constant, Demnitatea pierdută, ceea ce îi face fără îndoială apartenenţi la mulţimea oamenilor lipsiţi de demnitate, dar posedând în schimb o iubire nesecată de aceeaşi trăsătură de caracter. Continuând alăturarea oarecum jignitoare pentru memoria socratică, românii sunt în acelaşi timp lipsiţi de prezenţa vreunei Diotime ce le-ar putea pune întrebările corecte, desţelenindu-i astfel din imobilitatea discursului pausanian.
Nu mă pot abţine să nu observ faptul că iubirea-de-demnitate a multor români este născută într-adevăr din Poros şi Penia, neexplicându-mi altfel cum de această iubire se pliază perfect pe spusele antiromâneşti, naziste şi antisemite ale ticălosului de Patapievici din ticăloasele Politice:
Să cred atunci că românului nu îi este proprie jubilaţia înjosirii, deliciul terfelirii şi beţia minimalizării aproapelui?
Spuneam mai uber que definiţia demnităţii, incipientă acestui text, este oarecum paradoxală pentru subiectul în cauză. Paradoxul poate e mai dificil de surprins. Să adăugăm un cuvânt ce poate va aduce un pic de lumină în Lichtung-ul naturii demnităţii:
Demnitatea ROMÂNILOR este compusă din acele acţiuni morale pe care fiecare dintre noi le putem îndeplini, fără ca prin aceasta să devenim eroi sau sfinţi.
Aşa. Aşa e mai bine. Mai frumos. Şi în acelaşi timp, mai adevărat. Subsumează perfect noţiunea demnităţii în cadrul special. Românii ce au comentat asiduu şi obiectiv nu au devenit eroi sau sfinţi. Şi nici nu şi-au pierdut demnitatea îndeplinind aceste acţiuni morale. Ba aux contraire, şi-au păstrat demnitatea! Demnitatea românilor a fost perfect încapsulată şi conservată prin acţiunile lor morale. Nimic nu a fost ştirbit.
Un lucru cu siguranţă a fost adăugat. Episoadele din această săptămână ne-au reamintit, dacă mai era nevoie, faptul că fiecare dintre noi este capabil de a fi demn. În sensul bun al cuvântului.
PîSî: Definiţia demnităţii ieste dintr-un autor rus, al cărui nume momentan nu mi-l amintesc, dar mă voi strădui, cu vagi şanse de reuşită, totuşi.
În titlul textului apare sintagma “cotarlele jegoase”. În text e vorba despre demnitate, nu despre cotarle jegoase. Fiind român, nu m-am putut abţine să nu comentez şi eu, retoric şi la obiect, adăugând această expresie.
În final, un exemplu moderat de demnitate:
Un alt exemplu, la fel de moderat, de demnitate, de data asta din puţul gândirii iliesciene:
Textul în sinea nu prezintă nicio surpriză. Era de aşteptat din partea onestului. sincerului şi zâmbitorului Iliescu o asemenea reacţie. Ceea ce prezintă câteva surprize sunt comentariile. Iată unul, stupefiant ca heroina prin imbecilitate şi utopie asumată:
Lasati, domnule presedinte, ca Horia Roman Patapievici nu este asa batrin. El va apuca revenirea comunismului in Romania si bineinteles va sfirsi in fata unui pluton de executie fara ca nimeni sa il regrete.
Având în vedere numărul sporit de cazuri particulare, o pagină destinată special lor era necesară, în special pentru decongestionarea acestui mirificoid blog de texte lungi şi inutile.
Pe parcursul tempusului, voi menţiona printr-un simplu “Idiota + nr. de ordine” orice înghesuială de asemenea cazuri particulare.
