What it used to be (II) – parrhesia und two lovers

Main case

1. “Parrhesia” – libertatea cuvântului, francheţe, “tehnica” rostirii adevărului

2. Scrisoarea a VI.a  Marcus Aurelius vers Fronto :

“Ne simţim bine. Eu am dormit puţin, din pricina unui acces de febră, care totuşi pare a se fi calmat. Mi.am petrecut aşadar vremea, de la 11 noaptea până la 3 dimineaţa, în parte citind Agricultura lui Cato, în parte scriind; din fericire, mai puţin ca ieri. Apoi l.am salutat pe tatăl meu şi am înghiţit apă îndulcită cu miere, dar numai până în gât, şi după aceea am scuipat.o pe jos, astfel încât să.mi îndulcesc doar gâtul, nu să fac propriu.zis gargară (gargarissavi)…..Odată gâtul refăcut, m.am alăturat tatălui meu. Am asistat la ofranda sa şi apoi am mers să luăm masa. Ce crezi că am mâncat? Puţină pâine, în timp ce.i vedeam pe ceilalţi înfulecând stridii, ceapă şi sardele foarte grase. După care am început să culegem strugurii; am asudat şi am strigat din plin. La ora şase ne.am întors acasă.

Am studiat o vreme, tot fără să mănânc. După care am stat multă vreme de vorbă cu mama mea, care stătea întinsă pe pat……În vreme ce vorbeam noi aşa certându.ne cine dintre noi îl iubeşte mai mult pe unul dintre voi, a sunat discul şi am fost anunţaţi că tatăl meu intrase în baie. Aşa, am cinat după ce ne.am scăldat în teasc. Nu vreau să spun că am făcut baie în teasc, dar după ce ne.am spălat am cinat în teasc, ascultând cu plăcere replicile vesele ale sătenilor. Întors acasă, mai înainte de a mă întoarce pe o parte pentru a dormi, îmi derulez în minte ce.aveam de făcut şi.mi povestesc ziua iubitului meu învăţător. Acest învăţător pe care, chiar cu preţul sănătăţii mele, al confortului meu fizic, aş vrea să.l doresc şi să.mi pară rău că nu e lângă mine mult mai mult decât o fac. Să fii fericit, iubite Fronto, tu, care eşti dragostea şi desfătarea mea. Te iubesc.

- Foucault nu reproduce ultima frază în totalitate : “Valebis mihi, Fronto, ubiubi es, mellitissime, meus amor, mea voluptas. Quid mihi tecum est? Amo absentem” – “Megi cu bine, Fronto, oriunde.ai fi, dulceaţa, dragostea şi desfătarea mea. Ce legătură este între mine şi tine? Iubesc un absent.”

Corpul; anturajul şi locul (casa); dragostea. Acestea sunt cele trei registre ale scrisorii. Pe de o parte trimiterea de la un registru la altul, legătura indisolubilă dintre ele (“….am dormit puţin….+ …..m.am alăturat tatălui meu…..replicile vesele ale sătenilor….+ ….dragostea şi desfătarea mea”), pe de altă parte comunicarea intimă cu Celălalt prin intermediul banalelor expresii (….şi.mi povestesc ziua….).

Această rememorare, acest examen al conştiinţei nu este unul solitar, ci comunicat. Şi nu ar fi unul capabil să transforme conştiinţa iubitului dacă nu ar fi unul comunicat. Oarecum logic, de altfel, după cum îi spune şi numele. Nu poţi fi tu însuţi judecătorul propriei conştiinţe. În faţa unui prieten drag, în faţa unui iubit, îţi faci acest examen. În niciun caz în sensul modern, al instanţei morale, ci într.un sens mult mai uman şi de ce nu, mai profund: acela al afirmării, în conştiinţa ta cât şi a Celuilalt, faptului că nu eşti singur şi că singurătatea iniţială se transformă în dragoste prin acest act al sincerităţii actului propriu.zis al comunicării (parrhesia).

Prin această onestitate a discursului se dezvoltă practica de sine înţeleasă nu doar ca o transformare a singurătăţii incipiente ci şi ca o manieră a discursului. Cerinţa de a fi franc, lipsit de ocolişuri nu te transformă doar pe tine ca individ; posedă în acelaşi timp miraculoasa (acum) capacitate de a.l transforma pe celălalt, de lângă tine, şi implicit, exagerând of course, lumea. Libertatea cuvintelor tale e o variabilă tranzitivă, răsfrângându.se în aceeşi măsură asupra Celuilalt şi făcând posibilă independenţa într.o relaţie (iubirea) ce prin natura ei tinde să dizolve această libertate.

Aceste lucruri au dispărut în timpul actual. Parrhesia a fost înlocuită cu sensul tare al adevărului. Comunicarea  a devenit adevărată doar în măsura în care eficacitatea ei este cuantificabilă. Rorty şi.a făcut bine meseria în acest scop. Dragostea a devenit, pe această filieră, o singurătate incomunicabilă, însă împărtăşită în doi. Scrisorile, puţinele scrisori încă trimise, au devenit descrieri ale realităţii  în deficitul exprimării eului expeditorului prin asta, silind destinatarul să păstreze limitele egoismului principial, răspunzând în acelaşi registru descriptiv şi fad.

Iar Leibniz se plimbă cu siguranţă fericit printre monade, fluierând a pagubă.

Pentru completa poveste a conceptului parrhesia, here.

______________________________________________________

Textul scrisorii, din Foucault- “Hermeneutica subiectului” + The Correspondance of Marcus Cornelius Fronto, editia Loeb.